Scriu, pentru că nu ai înţeles nimic atunci când n-am ştiut să ţi-o spun

Nu ţineam frigiderul deschis doar ca să fac răcoare în casă.

Era soare şi era frig. Contrast. Contrastele sunt bune. Contrastul e diferenţa dintre înnegrirea maximă şi cea minimă a unei imagini. Pentru că vedeam doar imagini atunci când mă gândeam la tine, pentru că nu avusesem niciodată curajul să vin să-ţi vorbesc. Şi ce era să-mi aduc aminte? Că te vedeam intrând, te vedeam stând şi te vedeam plecând. Imagini. Că am vorbit despre ceva? La ce bun să vorbim? Mă mulţumeam să te văd.

Întotdeauna căutăm să vorbim şi să aflăm răspunsuri, pe care nu ni le dorim. Şi după ce le primim nu ştim ce să mai facem cu ele. Nu, mulţumesc.

Şi în timp ce-mi tot repetam asta, m-am trezit lângă tine. Aş fi vrut să-ţi vorbesc despre tăcere, dar cum n-am ştiut să fac nici asta, te-am lăsat pe tine să vorbeşti. Nu mai eram în stare să articulez. Nici nu puteam să mă bucur de apropiere. „Zi ceva! Zi ceva! Zi orice, altfel o să creadă că eşti uşor prostuţă.” Toate astea se băteau în cap, nici măcar nu am auzit ce mă întrebai.

Da, şi ştiu că ai vorbit puţin singur la început, dar când am început şi eu să vorbesc a fost altceva. Am spus numai nimicuri, şi totuşi nimic din ceea ce aş fi vrut să ştii despre mine, nimic din ceea ce sunt. Şi-atunci mai bine tăceam. Mai bine nu ajungeam lângă tine.

Bineînţeles, apoi nu am mai vorbit. Nici nu aveam despre ce, deşi poate aveam.

Ţineam frigiderul deschis pentru că uitasem de el.

Uitasem de el, aşa cum uitasem de mine, când ai vorbit tu singur şi când am vorbit eu fără mine.

N-am ştiut să ţi-o spun atunci, se pare că nu ştiu nici măcar să ţi-o scriu acum. Mă cuprinde o stare de adâncă nelinişte şi tulburare când mă gândesc la asta. Da, e un mod mai frumos, de a spune că îmi e frică. Mi-e frică şi mai bine nu ştiu nimic.

Advertisements