Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor

Venetia e frumoasa, dar ar trebui sa fie mai putin populata. Oamenii par draguti pentru ca te saluta politicos cand intri, ori iesi de undeva. De fapt, nu sunt chiar atat de draguti. Nu toti.

Te aud ca le ceri (politicos, evident) lucruri in engleza si incep apoi sa vorbeasca intr-o italiana rapida si sa rada. Si oricat nu cunosti italiana, printre picaturi te prinzi ce vor sa zica. Si brusc, Venetia frumoasa de la inceput, devine urata. Si tot ce iti doresti e sa vina mai repede trenul spre Zagreb.

Ziua din Venetia mi-am dorit sa fie doar cu mine. M-am luminat la gandul ca o sa fiu singura printre atatia straini. Sa merg pe unde vreau  si sa nu fiu obligata sa port conversatii. Mi-am luat “Una Mappa de Venezia” imediat ce am ajuns. Nu am deschis-o dacat tarziu, cand deja eram intr-o gara din Slovenia. Am folosit harta doar ca sa-mi reamintesc de locurile prin care am pasit, nicidecum ca sa imi fac planuri pe unde sa merg.

Beau cu lingurita din Latte Macchiato-ul meu de marimea unui castron de ciorba din Romania. Le aud pe fetele cu Martini si chipsuri de langa mine, cum chicotesc la fiecare-mi inghititura.

 “Singura?” “Da, singura” – ce-i asa ciudat sa tragi de o valiza de mana peste tot si sa mergi undeva singura?

Din cand in cand imi reamintesc un lucru drag trait la prima mea experienta cu Venetia. Ma opresc, scot caietul si scriu. Asa am un gust amarui in momentul asta, ca nu vreau sa uit nimic din ce mi-a facut ochii sa sclipeasca.

Venetia frumoasa a fost cand inca mai aveam baterie la mp3, nu auzeam pe nimeni si doar admiram si zambeam cu muzica mea.

Venetia frumoasa a fost cand mi-am pus mozzarella in cafea, fara sa-mi dau seama si apoi sa rad de cum statea cascavalul pe lingurita, ca pe o felie de pizza pe care o ridici de langa ale ei.

Venetia frumoasa a fost cand am mers la apa si am inceput sa cant fiecare melodie ce intra in player. Cand oamenii se uitau la mine ca la o zanatica.

Venetia frumoasa a fost cand intr-o vineri la 18 trecute, paseam pe langa biblioteca si am ramas impietrita de cati oameni frumosi si calzi rasfoiau carti.

Venetia frumoasa a fost cand l-am vazut pe Hitler cu urechi de sarbatoare si cand capul rosu si cret se desprinsese de un anume trup.

Mi-am facut Venetia frumoasa cand mi-am luat un pix si un caiet si am inceput sa-mi beau latte macchiato-ul direct din castron, sub privirile natangi ale elegantelor fete cu Martini si chipsuri.

Venetia frumoasa a fost cand, stand pe o banca, am ciocnit un pahar de vin cu domnul X (nu am facut nicio secunda cunostinta, dar nici nu era nevoie). Aparuse de nu stiu unde cu o sticla frumoasa de vin si doua pahare cu picior. M-a intrebat in italiana daca vreau sa ciocnim. Am inteles, dar n-am stiut sa-i raspund, asa ca i-am zis in spaniola. Mi-a raspuns si mi-am dat seama ca asa o sa ne intelegem. Am ras, am zambit, in timp ce isi reamintea de vremurile in care era gondolier. Acum avea 68 de ani si o lumina pe chip, rara la batranii de la noi.

Am decis sa o termin cu Venetia asa cum vreau eu. Pe podul dintre statia de autobuz si gara S.L, ascultand Glockenspiel si oprindu-ma sa dansez pe punctul cel mai inalt. Toti oamenii aici sunt atat de grabiti, n-am reusit sa inteleg de ce. Inainte sa incep sa dansez mai aveau putin si ma maturau in drumul lor, cand am inceput sa dau din picioare pe loc se uitau la mine ca la o ciudatenie a naturii. Si eu radeam in sinea mea.

Poate sunt nebuna, poate nu, dar piesa zice: “We are a mess, we are failures and we love it”.

Daca dai drumul la piesa inainte sa citesti, cred ca si scrisul asta e mai frumos. Efectul muzicii.

In orice caz, Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor.

ps: azi-maine urmeaza si cum a fost Zagrebul

Advertisements