Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor

Venetia e frumoasa, dar ar trebui sa fie mai putin populata. Oamenii par draguti pentru ca te saluta politicos cand intri, ori iesi de undeva. De fapt, nu sunt chiar atat de draguti. Nu toti.

Te aud ca le ceri (politicos, evident) lucruri in engleza si incep apoi sa vorbeasca intr-o italiana rapida si sa rada. Si oricat nu cunosti italiana, printre picaturi te prinzi ce vor sa zica. Si brusc, Venetia frumoasa de la inceput, devine urata. Si tot ce iti doresti e sa vina mai repede trenul spre Zagreb.

Ziua din Venetia mi-am dorit sa fie doar cu mine. M-am luminat la gandul ca o sa fiu singura printre atatia straini. Sa merg pe unde vreau  si sa nu fiu obligata sa port conversatii. Mi-am luat “Una Mappa de Venezia” imediat ce am ajuns. Nu am deschis-o dacat tarziu, cand deja eram intr-o gara din Slovenia. Am folosit harta doar ca sa-mi reamintesc de locurile prin care am pasit, nicidecum ca sa imi fac planuri pe unde sa merg.

Beau cu lingurita din Latte Macchiato-ul meu de marimea unui castron de ciorba din Romania. Le aud pe fetele cu Martini si chipsuri de langa mine, cum chicotesc la fiecare-mi inghititura.

 “Singura?” “Da, singura” – ce-i asa ciudat sa tragi de o valiza de mana peste tot si sa mergi undeva singura?

Din cand in cand imi reamintesc un lucru drag trait la prima mea experienta cu Venetia. Ma opresc, scot caietul si scriu. Asa am un gust amarui in momentul asta, ca nu vreau sa uit nimic din ce mi-a facut ochii sa sclipeasca.

Venetia frumoasa a fost cand inca mai aveam baterie la mp3, nu auzeam pe nimeni si doar admiram si zambeam cu muzica mea.

Venetia frumoasa a fost cand mi-am pus mozzarella in cafea, fara sa-mi dau seama si apoi sa rad de cum statea cascavalul pe lingurita, ca pe o felie de pizza pe care o ridici de langa ale ei.

Venetia frumoasa a fost cand am mers la apa si am inceput sa cant fiecare melodie ce intra in player. Cand oamenii se uitau la mine ca la o zanatica.

Venetia frumoasa a fost cand intr-o vineri la 18 trecute, paseam pe langa biblioteca si am ramas impietrita de cati oameni frumosi si calzi rasfoiau carti.

Venetia frumoasa a fost cand l-am vazut pe Hitler cu urechi de sarbatoare si cand capul rosu si cret se desprinsese de un anume trup.

Mi-am facut Venetia frumoasa cand mi-am luat un pix si un caiet si am inceput sa-mi beau latte macchiato-ul direct din castron, sub privirile natangi ale elegantelor fete cu Martini si chipsuri.

Venetia frumoasa a fost cand, stand pe o banca, am ciocnit un pahar de vin cu domnul X (nu am facut nicio secunda cunostinta, dar nici nu era nevoie). Aparuse de nu stiu unde cu o sticla frumoasa de vin si doua pahare cu picior. M-a intrebat in italiana daca vreau sa ciocnim. Am inteles, dar n-am stiut sa-i raspund, asa ca i-am zis in spaniola. Mi-a raspuns si mi-am dat seama ca asa o sa ne intelegem. Am ras, am zambit, in timp ce isi reamintea de vremurile in care era gondolier. Acum avea 68 de ani si o lumina pe chip, rara la batranii de la noi.

Am decis sa o termin cu Venetia asa cum vreau eu. Pe podul dintre statia de autobuz si gara S.L, ascultand Glockenspiel si oprindu-ma sa dansez pe punctul cel mai inalt. Toti oamenii aici sunt atat de grabiti, n-am reusit sa inteleg de ce. Inainte sa incep sa dansez mai aveau putin si ma maturau in drumul lor, cand am inceput sa dau din picioare pe loc se uitau la mine ca la o ciudatenie a naturii. Si eu radeam in sinea mea.

Poate sunt nebuna, poate nu, dar piesa zice: “We are a mess, we are failures and we love it”.

Daca dai drumul la piesa inainte sa citesti, cred ca si scrisul asta e mai frumos. Efectul muzicii.

In orice caz, Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor.

ps: azi-maine urmeaza si cum a fost Zagrebul

Numele e ca un fruct, îl privești și ți-a plăcut.

Și ce te faci când nu?

Prin semnul egal așezat între nume=fructe, nu fac referire la substraturi deștepte, gen consistența materială vs imaterială, ori paradigme de diverse naturi. Ci pur și simplu, sunt pe lumea asta niște nume de oameni, care te impresionează, pentru că ai cunoscut tu cândva pe cineva care….
Și auzi niște litere aievea, care îți lasă o senzație. Ca o lămâie la care doar trebuie sa te gândești pentru a obține o reacție.

Stupid, am zice în primă instanță, să cataloghezi un om pe care abia l-ai zărit drept pulpă, suc sau miez. Doar pentru că acum niște ani cineva s-a gândit să îl boteze în aceeași manieră ca pe un altul, cu care ai intrat tu anterior în contact.

De exemplu, ai cunoscut un X1 care te-a fericit până peste poate, iar acum te-ai izbit de un X2 care (conform numelui-coroană pe care îl poartă) are obligația de a te ferici.
Și, după ce X1 și-a trădat funcția (poate nu ți-a zâmbit într-o dimineață, poate te-a lăsat să aștepți în ploaie), atunci X2 și toți potențialii ICȘI pe care o să îi cunoști, vor fi mai întâi de toate, raportați la etalonul primordial X1.

N-am mai zice chiar stupid într-o a doua instanță, ci uman, pe atât pe cât e de prostesc și condus de instincte umanul. Crescut în copaci, cu dorința de a culege laurii susului.
Întru susținerea teoriei numărul 2, vom apela din nou la minunata lămâie. Așa cum nu e nevoie de prezența ei fizică pentru a îți face gingiile să pulseze, nici nevoia de proximitate reală a lui X1 nu e necesară pentru a ne aminti în interlocutorul nefericit, numit simbolic X2, despre episodul din ploaie.

Ce vor cifrele astea amestecate cu literele să zică? Ei bine, să încercăm să nu ne mai supărăm când, la simpla rostire a numelui nostru, receptorul parcă își schimonosește fața de durere. Oameni suntem, trăiri conexe făptuim. Cu sau fără voia fructelor.

Consumați, rogu-vă, minim 2 kilograme de nume pe zi. Așa mai diluăm reacțiile adiacente.

run run runaway

 

Run, run, run away
Lost, lost, lost my mind
Want you to stay
Want you to be my prize

 

 

The Yeah Yeah Yeahs are an American indie rock band formed in New York City in 2000 [vocalist, pianist, guitarists  keyboardist, drummer]. They met in a local bar and shared a loft in Manhattan with future members of the band Metric.

Runaway is from their last album  It’s Blitz!, released in March 2009 named as the second best of 2009 by Spin Magazine and third best of 2009 by NME.

Istoria cititului meu si Lenka

Am fost un copil precoce, cel putin in ale mintitului. La 4 ani marturiseam cu candoare ca eu stiu citi. Luam o carte, ma asezam in fata unui om si lecturam poezia de acolo. De fapt, invatam poezia inainte si apoi eu o recitam cu cartea in fata.

Cand eram clasa a doua mama tot tinea in brate o carte. Am tras repede concluzia ca iubeste cartea mai mult decat pe mine si am zis sa indepartez inamicul. I-am smuls cartea si m-am apucat eu de citit. Mi-a luat 2 ani si n-am inteles nimic (era Patul lui Procust, de care la liceu m-am indragostit).

Intre timp, am facut cunostinta cu Calugarita. Culegerea galbena care ii supara pe toti. Mie imi placea, cel putin culoarea, asa ca parintii mei au decis sa fac intensiv matematica. La capacitate am avut 9,65 la matematica, ceea ce mie mi s-a parut un esec si o tradare, asa ca am decis s-o abandonez. Si am dat la filologie cu un handicap evident fata de colegii mei care aveau tone de carti cu cuvinte la activ, in timp ce eu eram familiara cu fraze scurte si combinatii de cifre. Am recuperat si am trecut bacul cu 10 la romana si la scris si la oral.

In ultimul an in schimb, am citit extrem de putin, beletristica, vorbind. Si cu toate astea atunci cand primesc cadouri, primesc neaparat o carte.

Cea mai recenta primita e Lenka. Si asa ajung la a doua parte a titlului. Am primit-o de la un prieten, cu dedicatie cu tot. Am intrat in ea chiar in ziua cu pricina si nu numai pentru ca este cartea scrisa de mama lui. Am citit-o pe nerasuflate si o recomand sincer.

Inghiteam pagina cu pagina, pana cand ma surprindeam zambind sau dimpotriva, cuprinsa de furie. Ma entuziasmam de vointa unei tinere fete care voia sa se faca profesoara cu orice chip. Alunecam pe prapastia sentimentelor si imi dadeam seama ca eu sunt idiot de sentimentala.

Mi-a placut cartea in primul rand pentru descrierile savuroase, pentru ca nu parea ca  citesc o carte, ci ca vad un film. Atat de in detaliu era prezentat fiecare aspect, incat faceam parte dintr-un cadru. Eu, necrescuta la tara si dusa tare rar acolo, acum vedeam cum merg lucrurile intr-un sat.

Mi-a placut cartea pentru ca nu am citit ceva ce a trecut pe langa mine, ci m-a facut sa imi dau seama cum sunt eu si cam ce imi doresc. Ca eu n-am avut niciodata probleme ori suparari, ca am crescut intr-o familie minunata in care mama ma invata poezii pentru ca eu mai apoi sa mint ca stiu sa citesc si ca toti avem nevoie sa credem in printi.

Nu e o recenzie sunt niste ganduri scrise din inima pentru care imi asum totala raspundere.

Cititi cartea daca o gasiti si daca nu o gasiti vi-o pot imprumuta eu. O sa va faca sa va simtiti intr-un fel. In ce fel, asta depinde de la caz la caz.

Acolo, atunci si Coughy

Muzica nu e despre a intelege, cum credeam eu candva, in aroganta mea, ci despre a simti. A trai acolo si atunci si a te intreba: “bai, ce fac eu cu mine?”

Asta era doar unul din gandurile care imi treceau in seara asta prin cap, ascultand Coughy.

Am inceput mai greu, asta pentru ca in mod clar si eu aveam nevoie sa fiu introdusa in ce inseamna si face Coughy. De la jumatatea concertului incolo, mi s-a parut totul altfel.

Sa simti cum zambesti involuntar si cum iti fug picioarele. Sa ii vezi cum reusesc sa se sincronizeze in toata improvizatia. Sa fie intuneric, ca sa fii tu in starea ta de tine cu tine. Sa nu stii ce-i in dreapta, ce-i in stanga, cel mult ce-i in fata, sa-i vezi pe oamenii aia care te conduc spre ei. Sau franturi din ei.

A fost mai mult decat un concert, a fost o calatorie. Nu reusesc sa gasesc rezonante in limbaj pentru tot ce a fost acolo, pentru ca nici nu le caut. N-ai cum sa traiesti ce am trait eu pe Coughy in seara asta si nici eu sa stiu cum i-ai trait tu. Trebuie sa o faci singur. Si asta e toata frumusetea.

Mergi de-i vezi!

Cand ii vezi cat sunt de sinceri si cat le place ce fac acolo, pe scena, entuziasmul pur, cum sa nu-ti placa si tie? Cum sa nu-ti doresti sa fii acolo si atunci?

De 3 ani nu mai zic incepe scoala, ci incepe PRIME!

Ce e PRIME? Denumirea oficiala zice ca  PRIME Romania este singura asociatie studenteasca de Relatii Publice si Comunicare de pe la noi de pe aici. Si da bine pozitionarea asta cu singura, mai ales ca si daca mai apar altele, apoi ne pozitionam ca prima.

E bine sa simti ca esti parte a unui grup care a inceput nisa.

Si e bine sa te intalnesti si cu colegii din Iasi, care sunt extrem de buni si de activi si mai noii colegi din Brasov.

Si e bine sa te intalnesti (de 2 ori pe an o facem noi) cu colegii PRIME si din alte tari: Spania, Italia, Portugalia, Slovenia, Germania, Croatia.

[poza cu tot departamentul de Comunicare Externa, departament al carei coordonatoare am fost aproape 2 ani si acum ma supun noii coordonatoare ]

Dar dincolo de asta, PRIME a fost primul meu contact cu Bucurestiul. A fost locul in care am trecut:

• de la timiditatea mea ascunsa in tacere la coordonarea si organizarea multor evenimente;

• de la inrosit si tremurat cand vorbesc in public la sustinerea unui discurs in fata multor persoane, la apararea propriilor idei cu argumente nascocite de ma mir si eu de unde;

• de la cunoscut fix 0 persoane care lucreaza in agentii de PR si Publicitate la iesiri la bere cu cativa dintre ei si discutat pe la evenimente cu altii;

• de la nicio idee ce inseamna literele P si R la acumularea multor informatii numai prin punere in practica;

• de la neincredere in propriu-mi eu la mult curaj, insotit mereu de bun-simt;

• de la nestiinta de a avea o slujba, la angajata Graffiti BBDO, de 2 ani deja;

• si nu in ultimul rand, de la prea putini oameni pe care i-as fi stiut in Bucuresti la multi, dar foarte multi prieteni minunati cu care am lucrat la evenimente si cu care mi-e drag sa ma intalnesc de fiecare data.

E o adevarata mandrie pentru mine sa fac parte dintr-un grup atat de mare si in care au crescut multi oameni care acum lucreaza in agentii/companii foarte cunoscute, de la care am invatat si invat permanent, care se intorc mereu cu drag la diverse traininguri si teambuildinguri si nu numai.

Si ma mai intreaba prieteni, cunoscuti, bine intentionati, ori curiosi de altfel, “Mai, am inteles, ai fost in facultate, erai studenta, te-ai dus saptamana de saptamana la sedinte. Dar acum, ca si lucrezi, nu te asezi si tu la linistea ta? Ce-ti mai trebuie sedinte?”

Merg la PRIME, pentru ca dincolo de multe altele, asta ma tine destupata si ma provoaca intalnire cu intalnire. Si imi mai place mie sa cred ca asta ma face desteapta.

si astea sunt mult prea putine cuvinte. ah, cate povesti ar fi de spus.

Totul incepe in gradina.

Tu nu mai esti tu. Eu nu mai sunt eu.

Tu esti eu si eu sunt tu.

Si in ultimul timp sunt cea mai buna varianta a ta.

Stii ca mi-ai spus odata, ca tu esti, de fapt, un om rau?

De ce n-am vazut asta? De ce n-am simtit-o cand ti-am strans mana? Si nici mai tarziu, cand mi-ai luat-o intr-a ta si m-ai dus asa pret de 2 strazi? Sau macar atunci cand cand te-am simtit aproape si privindu-ma in ochi.

Pentru ca nu esti. Pentru ca nu-mi esti.

Si mai am si prostul obicei de a te scoate din casa numai in zilele lucratoare. As fi putut sa-ti simt parfumul ore-n sir si sa ma fixez in privirea ta. Ma priveai cu ochi calzi. Am simtit asta.

S-apoi ne dezlipeam ochii doar pentru a privi povestea din jur. As fi putut jura ca vad multi soareci si o scena. Si ca noi stam pe scena si soarecii inalti cat mine (ca tu esti si mai inalt) se uitau la noi. Si era intuneric si nu greseam cu nimic. Erau atatea lumini in jur, unele de la flacari, altele de la o instalatie de Craciun. De pe scena vedeam un copac crescut perfect. Sa nu-i taiem nici macar o creanga! Sa nu credem in lucruri complicate.

Imi faci bine. Cand te vad, nu pot sa nu ma gandesc la tine. Dar sa vezi cum e cand nu te vad. Iti zic eu. Intens, dar fara sa consume. Fara sa ma consume. Stii tu treaba cu energia. Cu traitul. Da, eu traiesc altceva decat traiesti tu, dar asta pentru ca inca nu stii cum te traiesc. Trebuie sa vezi si o sa vezi. E o tampenie sa iti negi ceva ce nu cunosti.

De ce sa facem ceva murdar din asta? De ce sa facem ceva murdar din niste clipe absolute, doar pentru ca suntem oameni?

Daca celelalte lucruri sunt complicate, hai sa le tinem pe ale noastre simple. Hai sa existam doar atunci cand suntem impreuna si sa nu ne facem griji in rest. Sa ne dizolvam pur si simplu pentru ca atunci cand ne intregim sa fie absolut. Si sa nu mai conteze nimic altceva.

Ai primit scrisori la vremea ta? Ti-am zis ca sunt veche. Imi place sa stiu ca am pixul in mana. Gandurile mele nu lucreaza prea bine cu tastele. Pierd timpul certandu-se unele cu altele si ma lasa pe mine goala. Foaia, e si ea deja goala, ce rost ar avea sa ramanem amandoua nescrise? Nu te uita la mine ca sunt atat de dezordonata si haotica. Sunt primul meu draft. In fata altora o sa ma arat organizata. In fata ta sunt asa cum sunt.

O sa vezi. Si o sa-mi dai dreptate.

un miros de orient si muzica islandeza.

un miros de orient si muzica islandeza.

imi vin in minte imagini, pe care de fapt nu le-am trait niciodata. mi-au intepenit ideile in minte. nu sunt reci, doar blocate. din cand in cand mai aluneca. gandurile aluneca, as vrea eu sa cred, in aceeasi directie. nici pe departe. sa te duc in locuri perfecte sau macar sa ma straduiesc sa le fac sa para perfecte. asta e cuvantul. da, sa ma straduiesc. nici nu prea stiu ce inseamna, dar pare un cuvant ce promite.

si vad maci. o sa vad maci, asta daca ii mai gasesc pe camp. si campul e un loc ce promite. niste maci, o patura si o carte. par simpla. sunt destul de simpla. nu vad frumos mai mare de atat.

betisorul continua sa imprastie fum. lemn frumos mirositor. frumos e un cuvant frumos. zic unii ca daca exagerezi cu folosirea cuvintelor, ele cam dispar. n-am eu treaba cu asta.

eu stiu ca nu as vrea sa te sperii. asta imi doresc cel mai putin. oamenii cand se sperie, fug. de tine, de obicei, apoi fug de nici ei nu mai stiu de ce. nu-mi place fuga, e prea rapida pentru mine, n-as vrea sa ard etape. as vrea sa fie totusi putina gratie in toate astea.

fumul danseaza si el pe sigur ros. cateodata mi se desclesteaza gandurile si se misca pe untitled pana ametesc.

si? ce-i cu tine? cum a fost calatoria? si ce daca nu ai plecat niciunde. pari plecat cateodata. e trist sa fii in contratimp. pe suportul meu de carton verde scrie ceva de niste contratimp si de niste incapabili. niste oameni incapabili sa-si acordeze sentimentele. nu stiu de ce mi-a venit in minte suportul. l-am sorbit pret de 70 de pagini. il termin imediat. il termin pana ajung la maci.

concentreaza-te! concentreaza-te, am zis! iar te duci pe alaturi si nu spui ce vrei sa spui! nu spun, ba spun. oricum tu ai inteles. ce? de parca n-ai sti ca tot ce fac e sa-mi accentuez ochii. aceiasi ochi care nu mi se pot dezlipi de felul in care razi, de colturile gurii care se ridica simetric, de mersul usor apasat, de nebunia pe care o ai si care e atat de inconsecventa. hai sa plecam. sa ne urcam si sa plecam. hai acum. nu, hai alta data.

pana si vocea ti-o aud cu ochii. o voce ca de portativ pe ale carei chei sol le sorb cu acelasi entuziasm cu care zic “da” de fiecare data.

- e ciudat cum poti..

- cum poti ce?

- am uitat

e ca si cum

e ca si cum ai avea bilete in primul rand la cel mai bun spectacol

e ca si cum ai intra in viata cuiva pentru a o observa, totusi, din afara

… sau chiar mai bine de atat…

e ca si cum te-ai uita la viata ta, asa cum ti-ai dori-o sau nu.

o carte nu e doar o carte. e o lume. – cliseu

dar o carte chiar nu e doar o carte.

poza facuta la prima editie a proiectului Lecturi Urbane

Simt ca incep sa am din nou timp, dar fragmentar. Pana acum am fost eu impartita in multe, acum ma adun, incepe sa apara si ceva timp. Bucati de ore petrecute pe drum sau in asteptare. Bucati pe care am cam obosit sa le dedic privitului in jur.

Oameni intinsi, case care nu mai pot sa fie, chipuri triste sau incruntate, voci care se ridica mai mult decat ar trebui.

Daca asta e realitatea mea, atunci da-mi voie s-o mai schimb din cand in cand.

Lasa-ma sa merg in realitatea altcuiva, sa simt ce simtea altcineva.  Sa escaladez muzee odata cu Andre Malraux, sa trec de la o poveste la alta, rasfoindu-l pe  Nabokov.

Cine stie? Poate e chiar mai rau decat la mine, dar de unde sa stiu daca nu am cu ce sa compar?

De ce am scris? Pentru ca asta cred!

De ce acum? Pentru ca acum am vazut provocarea la Bobby Voicu.

între

De fiecare data cand te vad imi vine sa ma apuc sa scriu.

Acolo, in fata ta, sa iau o foaie si un pix si sa-ncep sa colorez, treptat, cate o pagina. Nu neaparat pentru ca ma inspiri (desi s-ar putea sa fie si asta), ci pentru ca ma faci sa uit lucruri. Zici niste chestii destepte, eu ma uit la tine si dau din cap, s-apoi se duc. Eu nu mi le mai amintesc, tu nu le mai recunosti. Intr-o zi chiar o sa scot de undeva o bucata de hartie si o sa ma uit la ea. Sa vad cum e.

………………………………………………………………………………………………………………………………

De fiecare data dupa ce te vad ma apuca un chef nebun de a face ceva imposibil.

Sa mi se zica “bai, esti cu capu’? n-ai cum sa faci asta!”. Si eu sa zic DA si sa le fac pe toate asa cum vreau eu.

Nu prea stiu ce se intampla intre “De fiecare data cand te vad” si “De fiecare data dupa ce te vad”, dar cred ca-i de bine. Adica, te vad tot mai des, deci ceva bun trebuie sa facem noi. Sau poate ne vedem numai ca sa ne dam curaj unul altuia. Curaj sa fim asa cum vrem noi sa fim, habar n-am.

Chiar mai conteaza de ce?

a doua incercare de a scrie

de data asta despre niste oameni pe care ii ador si o trupa ce a lasat londra pentru berlin.

da, seria concertelor din front , articol complet aici

Cum a fost? Pai, cu Hategan sus pe tobe si cu microfonul infasurat in jurul gatului, Augustin pe boxa, Ovidiu iesind in public pentru a canta, Vlad cu toata energia in spatele tobelor, si Andrei cantand la chitara in stilul caracteristic. Fara miscari bruste, contrastul de care e nevoie in trupa. De ce nu se misca? Pentru ca asa canta el, pentru ca asa simte si asa ne place sa-l vedem.

Ce cred eu despre Commedia dell’ litere

[later update] Multumiri, MIRCEA , pentru postul de pe blog si sfaturi

Pentru ca ieri am avut unul din cele mai tragice examene de cand ma aflu la aceasta facultate si am preferat sa desenez floricele decat sa rezolv subiectele si pentru ca unul din colegii mei a scris despre asta pe blogul lui (HOINARU ), am zis ca trebuie sa ii las si eu un comentariu.

Am scris cu atata drag comentariul, incat ar avea marimea unui post pe blog. Si pentru ca marimea exista, am zis sa existe si postul (copy + paste):

alexandru, te-am intrebat cumva la 10:40 (cand noi eram inca in pauza, ca doamna profesoara “era inca pe drum”) daca ai citit la strategii publicitare? si daca ai invatat ceva suplimentar de acolo, din prea minunatele cursuri, referitor la ce presupune acest domeniu, la ce face exact un strateg, daca a mentionat vreo secunda tanti despre brieful de creatie… nimic din asa ceva nu se regasea in cursurile frumos predate.

1. dupa ce ca si-a batut joc un semestru intreg de acest curs, prin faptul ca a predat 6 cursuri – nu stiu unde e prezenta ei de 70% – aia care de profesor ar trebui sa fie de 100%, ca ea e platita din banii nostri

2. dupa ce ca si-a batut joc si de alea 6 cursuri predate, in care ne povesteste “aparitia strategiei ca domeniu” plasand-o prin anii ‘70, dar fara nicio referinta la Pollit, la King, BMP sau JWT, Stead, ca si numele asta a aparut de undeva, la T PLAN, de premise, de ce a fost nevoie de un astfel de om si mai apoi departament, ne da doamne ajuta 2 clasificari (strategie emergenta si prescriptiva) si apoi intram in concepte: productie, produs, vanzare, marketing, branding – intrare de 10 randuri, nu va imaginati o detaliere.

Bineinteles ca avem nevoie de conceptele astea, dar nu trebuia ca materia de strategii sa se opreasca aici. Daca doamna stia ca din 13 posibile cursuri pe care ar putea sa ni le predea, nu va fi capabila sa ajunga decat la 6, atunci sa solicite mai mult timp, sa structureze altfel, ca d’aia e cadru didactic. Daca eu pe viitor vreau sa fac strategie, si ma rezum la cursul doamnei de mai sus, pot sa-mi iau linistita gandul, pentru ca nu ma va tenta. Nu stie sa te faca sa iti placa ceva, in principal pentru ca ea nu a spus ce presupune acest job. Ce face un strateg? Ca face o tona de lucruri, doamne ajuta!

3. dupa ce ca si-a batut joc de noi, lasandu-ne sa o asteptam un picut peste o ora, apoi trebuia sa recuperam tot noi timpul pierdut, printr-un examen de 20 de minute la 2 materii (2 cursuri distincte POSTMODERNISM si STRATEGII PUBLICITARE si un seminar la POSTMODERNISM) si eventual sa scriem cat mai schematic, sa nu se chinuie si nici sa nu corecteze prea mult

4. dupa ce ca asta nu a fost in niciun fel examen de verificare a cunostintelor acumulate de-a lungul si de-a latul unui semestru (ci unul facut sa scriem asa, ce ne amintim, ca sa trecem, sa nu ne spetim prea tare cu invatatul, ca facultatea e asa, pentru toata lumea, ca scoala generala)

5. dupa toate astea pe mine m-a durut ca si-a batut joc de un domeniu la care tin si pe care vreau sa il fac in viata.

Si apoi, ajungem la master la publicitate si ne dam seama ca daca nu am invatat doar singuri, din carti, internet si intrebat cunoscuti ce lucreaza deja in acest domeniu, atunci nu stim nimic. Si NU MA DERANJEAZA SA INVAT SINGURA, dar macar sa nu ne mai prefacem ca avem materia asta in facultate. Daca e inutila si nu se face cum trebuie, hai sa nu o mai facem.

Pentru ca tot ce stiu acum, stiu de pe site-ul APG LONDON, APG de la noi, studiind campanii, mergand la conferinte, CITIND STEEL SI RIES si am norocul sa fiu si primita la un CURS de strategii, la MASTER, la un om care e un foarte bun practician

Dupa toate astea, mi-am permis sa nu rezolv niciun subiect si SA II DESENEZ doamnei profesoare, floricele in semn de pace. Si daca am restanta, ce?

ORICUM ASTA NU A FOST EXAMEN. Si ma intreb cati dintre colegii mei care vor lua 10 stiu macar de la ce vine APG sau una din trasaturile postmdernismului, de ce e atat de greu de definit. Si atunci asta mai e sistem de verificare si notare?

Scriu, pentru că nu ai înţeles nimic atunci când n-am ştiut să ţi-o spun

Nu ţineam frigiderul deschis doar ca să fac răcoare în casă.

Era soare şi era frig. Contrast. Contrastele sunt bune. Contrastul e diferenţa dintre înnegrirea maximă şi cea minimă a unei imagini. Pentru că vedeam doar imagini atunci când mă gândeam la tine, pentru că nu avusesem niciodată curajul să vin să-ţi vorbesc. Şi ce era să-mi aduc aminte? Că te vedeam intrând, te vedeam stând şi te vedeam plecând. Imagini. Că am vorbit despre ceva? La ce bun să vorbim? Mă mulţumeam să te văd.

Întotdeauna căutăm să vorbim şi să aflăm răspunsuri, pe care nu ni le dorim. Şi după ce le primim nu ştim ce să mai facem cu ele. Nu, mulţumesc.

Şi în timp ce-mi tot repetam asta, m-am trezit lângă tine. Aş fi vrut să-ţi vorbesc despre tăcere, dar cum n-am ştiut să fac nici asta, te-am lăsat pe tine să vorbeşti. Nu mai eram în stare să articulez. Nici nu puteam să mă bucur de apropiere. „Zi ceva! Zi ceva! Zi orice, altfel o să creadă că eşti uşor prostuţă.” Toate astea se băteau în cap, nici măcar nu am auzit ce mă întrebai.

Da, şi ştiu că ai vorbit puţin singur la început, dar când am început şi eu să vorbesc a fost altceva. Am spus numai nimicuri, şi totuşi nimic din ceea ce aş fi vrut să ştii despre mine, nimic din ceea ce sunt. Şi-atunci mai bine tăceam. Mai bine nu ajungeam lângă tine.

Bineînţeles, apoi nu am mai vorbit. Nici nu aveam despre ce, deşi poate aveam.

Ţineam frigiderul deschis pentru că uitasem de el.

Uitasem de el, aşa cum uitasem de mine, când ai vorbit tu singur şi când am vorbit eu fără mine.

N-am ştiut să ţi-o spun atunci, se pare că nu ştiu nici măcar să ţi-o scriu acum. Mă cuprinde o stare de adâncă nelinişte şi tulburare când mă gândesc la asta. Da, e un mod mai frumos, de a spune că îmi e frică. Mi-e frică şi mai bine nu ştiu nimic.

Mes Quins, Jamek Jemowit, Velvet Condom si eu

sau mai bine spus Mes Quins, Jamek Jemowit, Velvet Condom … si prima mea incercare de a scrie despre concert, dupa concert.

daca tot merg atat de mult la concerte, macar sa trag si niste concluzii. in curand o sa fac si o lista cu cine si pe unde canta (alternative music), dar asta e alta poveste.

pana atunci, cum mi s-a parut mie la primul concert din FRONT (The Ark):

Vineri seara a fost deschiderea oficiala a Front-ului in The Ark care a inceput luna de concerte venite pe linie berlineza.

Nu au fost foarte multi oameni, dar cei care erau, stiau de ce se afla acolo. Ascultasera cel putin o data piese de la Velvet Condom si il urmarisera macar intr-o inregistrare pe Jemek Jemowit.

…. articolul complet aici

ps: aruncati cu pietre, dar nu direct in cap. cu indulgenta, daca se poate, fiindca e prima data cand scriu

PRIME Maraton – e de povestit

Ultima saptamana a fost una plina de intalniri si sedinte pentru maraton. Emotii mari, era primul eveniment de felul asta (9 ore) pe care il coordonam.

9 organizatori, 28 de participanti in final, 1 trainer, 3 speakeri, 9 ore de lucru si dans (prea putin dans as spune eu aici, dar recuperam), un brief pentru un client real si prezentarea in fata clientului. A, si toate intamplate intr-o sambata noapte; de la 22:00 – 07:00.

Desi, poate ne-ar fi ajutat la promovare, nu am vrut sa spunem cine este vedeta pentru care vom lucra. Am vrut sa fie o surpriza pentru participanti si s-a dovedit a fi o surpriza pentru toti.

Da, Cabral a venit si mai mult decat atat, de la 4 pana la 6:30 dimineata a ascultat 5 prezentari si a dat feedback pe fiecare dintre ele. Parti bune, parti rele, foarte direct, fara cuvinte imbracate frumos, dar goale. L-am rugat inca de la inceput sa fie un client ciufut si a mers. Spunea ce a fost ok si ce nu si apoi iti ziceai si tu in gand (“da bai, asa e”). E mare lucru sa mi se intample asta.

Marturisesc ca daca inainte aveam o parere buna despre Cabral, acum mi se pare un om, mi-e frica sa folosesc cuvinte foarte mari in general, asa ca o sa ma opresc, la un om tare fain. Chiar am invatat de la el in seara asta foarte multe lucruri.

Momentan ma opresc aici, dar revin cu poze si filmulete. Am scris tot cam acelasi lucru si pe blogul evenimentului , nu mi-e somn si simt nevoia sa scriu, sa-mi adun gandurile.

Cu siguranta o sa povestesc despre aceasta experienta mult timp de acum inainte. Pentru mine a fost o seara perfecta. S-au simtit mici greseli in organizare pe care mi le asum si o sa le corectam, dar sentimentul cu care am plecat si faptul ca primul lucru pe care l-am facut intrand pe usa a fost sa scriu.. asta nu se compara cu nimic.

De cand n-am mai scris intr-un oracol..

Eu n-am avut niciodata un oracol.

Nu stiu daca e de bine sau de rau, daca e trist sau nu, cert este ca aveau aproape toti colegii de clasa (da, si baietii ) si erau atat de multe de completat si completate de aceiasi oameni, incat simteam ca fiecare oracol este cumva al meu. Da, nu eu puneam intrebarile, eu raspundeam, dar oricum erau cam aceleasi intrebari.

Si dupa aproape 9 ani, (da, noi in clasa a 6-a am uitat de oracole, eram brusc prea cool) mi s-a oferit din nou ocazia de a completa unul. Si nu oricare, ci oracolul unui eveniment la care am fost anul trecut si care imi doresc sa iasa foarte bine si anul acesta.

Without further ado, acestea sunt cele 20 de file completate de mine in Oracolul Internetics

1. Cum ar fi lumea fara online?

Mai grea. Mult mai grea. Acum scriu ceva intr-un dreptunghi si apas o tasta si imediat imi apar, poate, mii de rezultate. Aflu mai usor si repede informatiile pe care mi le doresc si imi ramane timp sa si ies la un suc cu gasca de pe twitter.

2. Principala calitate a oamenilor din online este…

… adaptabilitatea; “the fittest survives”, cum spunea un bun prieten. Mereu trebuie sa fii la curent cu ce apare, daca vrei sa tii pasul cu cei de sus.

3. Principalul defect al oamenilor din online este…

… faptul ca, uneori, uita sa dea switch off, chiar daca au plecat din online. Suntem in oras si vorbim inca numai despre online sau stam pe twitter desi ne aflam unii langa altii. Nu critic, pentru ca si mie mi se intampla cateodata, e addictive.

4. Un lucru pe care l-as schimba la mediul online:

As incerca sa estompez putin orgoliile. E pacat cand vad 2 oameni faini ca se cearta. Oricat de mare ar parea Internetul, pe atat de mica e comunitatea online a celor din primele randuri. E pacat sa-si iroseacsca timpul cu cearta.

5. Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net?

Sa se faca banii usor si repede. Internetul ar fi imediat suprapopulat si apoi ar face implozie.

6. In 2015 online-ul va fi…

Mai batran cu 6 ani.

7. Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi…

As intra in panica. Categoric. As incerca sa fug, apoi mi-as aduce aminte ca functionez bine in situatii de stres si probabil s-ar termina ziua.

8. Pagina mea de start e…

I’m feeling lucky

9. Site-ul meu preferat e…

Wikipedia

10. Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5)

Wikipedia

Britpopbootlegs

Port.ro/

de facebook si twitter nici nu mai vorbesc

11. Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti…

… cat mai mult despre ce te intereseaza. Si sa ii citesti pe cei care iti plac si au reusit deja.

12. Indeletnicirea mea preferata pe net este sa…

… cunosc/vorbesc cu noi oameni, asadar petrec mult timp pe retelele sociale. Si mai nou, de cand imi pregatesc licenta sa stau cu orele pe site-urile de britpop culture.

13. Deviza mea online e…

Nicio zi fara stiri despre alternative/indie.

14. Reteaua sociala preferata e…

Idem Bobby, Adrian, Buddha

15. Jocul meu preferat pe net e…

Ce gasesc pe Miniclip . De cand am petrecut 2 saptamani incontinuu jucandu-ma, nestiind sa mai ies sau sa fac altceva, m-am hotarat sa ma joc doar chestii scurte, care se termina repede.

16. Viralul preferat e…

Ikea – ’cause designer labels are not everything. you can always get a disease

17. Eroul meu online e…

Adrian Alexandrescu, pentru cursurile pe care ni le-a tinut. (noi= PRIME Romania) Atunci am inceput sa iau mai serios legatura cu online-ul si o sa-i multumesc mereu pentru acest lucru.

18. Campania mea online preferata e…

Afacereza, campania pentru The Money Channel.

19. Cea mai buna agentie a momentului e…

Dupa umila mea parere, Webstyler. Pentru ca imi plac oamenii si campaniile pe care le fac. V-ati jucat “Lumea fara zero” ? Cine a fost la conferinte, stie

20. Antreprenorul momentului e…

Pe-asta o pastrez pentru mine.

Graffiti BBDO – agentia anului la ADOR

Nu o sa fie un post informativ cu o insiruire a premiilor. Lista castigatorilor se gaseste pe site-ul oficial al evenimentului, accesati-l cu incredere.

E mai mult o insiruire de ganduri si o bucurie pe care am simtit-o in momentul in care am aflat ca aseara, Graffiti BBDO a urcat de 14 ori pe scena.
S-a luat de 3 ori aur, de 7 ori argint, de 3 ori bronz, iar la final titlul de Agentia Anului.

Ma bucur enorm, mai ales ca fiind pe langa ei mi-am dat seama cat sunt de implicati in proiecte si pasionati de ceea ce fac.

Cum ora de plecare trece fara sa-si dea seama cineva, cum unele weekenduri devin zile ale saptamanii fara sa doara sau sa apara reprosuri.

Am multe de invatat de la ei, ii respect foarte mult si sunt mandra ca sunt aici.

Felicitari!

cum a fost la Wild Nerds

ploua. si daca ploua ce? n-am eu prieteni care sa se teama de o ploicica.

e wild nerds party? pai nerds..  sunt cei mai curajosi oameni posibili.

in vremurile astea in care dam prostie peste tot ca asa cere “publicul”  si altfel nu facem audienta, oamenii pe care tot incep eu sa-i cunosc sunt rupti de realitatea asta tampita. si din cand in cand se intalnesc. ii ador pentru acest lucru.

asa a fost si aseara. intr-un loc nou-deschis, INDIE pe numele lui de alint, a avut loc prima petrecere din cadrul unui proiect Urban COCONUT.

cum m-am simtit? pozele spun ce nu mai stiu eu sa exprim in cuvinte. am dansat pana n-am mai putut, am cantat odata cu boxele de am ragusit si am avut alaturi multi prieteni. unii vechi, unii noi, unii pe care nu-i cunosc inca. numai oameni faini.

nu am fost multi la numar. vreo 40. cam asta e capacitatea acolo. si imi place. te simti mai aproape de oameni. chiar daca nu-i stii. inca. va las cu pozele.

multumiri MAD, dj-ul serii care stie sa-i asculte pe ceilalti, care iese sa danseze si care va da fade out de data viitoare

multumiri anna pope (@cinnamonanna), ca de fiecare data cu poze fantastice si nu numai pentru asta (toate pozele de aseara aici, pe profilul ei de flickr)

multumiri @pandutzu @cart00n @gabriela_perca @ionutbunescu @plasticnocebo @simonalascu. cand ziceam eu ca twitterul leaga oameni. nu m-ati crezut. iata.

multumiri bia, sabin,mada – chiar daca nu aveti profil pe net nu insemana ca va uit

si multumiri voua, tuturor care veti veni de-acum incolo si pe care abia astept sa va cunosc sau revad.

imi place!!

Wild Nerds party. U ready?

duminica de la 21:00 in INDIE, un frumos loc de pe Inisor, langa UNATC. un loc ce se va transforma foarte repede intr-o comunitate. oameni faini sa fie.

MAD are grija duminica asta de tot. muzica, visuals, atmosfera. obligatoriu nerdy look si chef sa fii diferit.

intrarea e libera daca le ai pe cele de mai sus.

nu ratez. nu ratez

Palahniuk la mine. So, who’s next?

Fara sa ma lungesc. A citit si Alice. Impresiile ei despre carte aici :

Mi-a luat ceva timp sa intru in lumea diabolic de creativa a lui Palahniuk, dupa cum mi-a luat ceva timp pentru a ma hotari cum sa imi scriu impresiile despre acest roman. Marturisesc faptul ca, nici acum, pe masura ce scriu, nu stiu exact unde voi ajunge, exact asa cum Haunted se construieste paragraf cu paragraf si, oricat de avizat ai fi ca cititor, nu poti prezice nimic din ceea ce urmeaza.

Parerile mele aici.

Asadar, dupa cum scrie si in titlu, cartea e la mine. Cine vrea s-o citeasca si apoi sa scrie despre ea?

Parerile tale, tot aici. Cum? Lasi un comentariu aici, ne intalnim sa-ti dau cartea si de restul te ocupi tu.

Nu trebuie sa ne cunoastem neaparat. Am incredere (cred ca asta o sa-mi devina disclaimer)