Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor

Venetia e frumoasa, dar ar trebui sa fie mai putin populata. Oamenii par draguti pentru ca te saluta politicos cand intri, ori iesi de undeva. De fapt, nu sunt chiar atat de draguti. Nu toti.

Te aud ca le ceri (politicos, evident) lucruri in engleza si incep apoi sa vorbeasca intr-o italiana rapida si sa rada. Si oricat nu cunosti italiana, printre picaturi te prinzi ce vor sa zica. Si brusc, Venetia frumoasa de la inceput, devine urata. Si tot ce iti doresti e sa vina mai repede trenul spre Zagreb.

Ziua din Venetia mi-am dorit sa fie doar cu mine. M-am luminat la gandul ca o sa fiu singura printre atatia straini. Sa merg pe unde vreau  si sa nu fiu obligata sa port conversatii. Mi-am luat “Una Mappa de Venezia” imediat ce am ajuns. Nu am deschis-o dacat tarziu, cand deja eram intr-o gara din Slovenia. Am folosit harta doar ca sa-mi reamintesc de locurile prin care am pasit, nicidecum ca sa imi fac planuri pe unde sa merg.

Beau cu lingurita din Latte Macchiato-ul meu de marimea unui castron de ciorba din Romania. Le aud pe fetele cu Martini si chipsuri de langa mine, cum chicotesc la fiecare-mi inghititura.

 “Singura?” “Da, singura” – ce-i asa ciudat sa tragi de o valiza de mana peste tot si sa mergi undeva singura?

Din cand in cand imi reamintesc un lucru drag trait la prima mea experienta cu Venetia. Ma opresc, scot caietul si scriu. Asa am un gust amarui in momentul asta, ca nu vreau sa uit nimic din ce mi-a facut ochii sa sclipeasca.

Venetia frumoasa a fost cand inca mai aveam baterie la mp3, nu auzeam pe nimeni si doar admiram si zambeam cu muzica mea.

Venetia frumoasa a fost cand mi-am pus mozzarella in cafea, fara sa-mi dau seama si apoi sa rad de cum statea cascavalul pe lingurita, ca pe o felie de pizza pe care o ridici de langa ale ei.

Venetia frumoasa a fost cand am mers la apa si am inceput sa cant fiecare melodie ce intra in player. Cand oamenii se uitau la mine ca la o zanatica.

Venetia frumoasa a fost cand intr-o vineri la 18 trecute, paseam pe langa biblioteca si am ramas impietrita de cati oameni frumosi si calzi rasfoiau carti.

Venetia frumoasa a fost cand l-am vazut pe Hitler cu urechi de sarbatoare si cand capul rosu si cret se desprinsese de un anume trup.

Mi-am facut Venetia frumoasa cand mi-am luat un pix si un caiet si am inceput sa-mi beau latte macchiato-ul direct din castron, sub privirile natangi ale elegantelor fete cu Martini si chipsuri.

Venetia frumoasa a fost cand, stand pe o banca, am ciocnit un pahar de vin cu domnul X (nu am facut nicio secunda cunostinta, dar nici nu era nevoie). Aparuse de nu stiu unde cu o sticla frumoasa de vin si doua pahare cu picior. M-a intrebat in italiana daca vreau sa ciocnim. Am inteles, dar n-am stiut sa-i raspund, asa ca i-am zis in spaniola. Mi-a raspuns si mi-am dat seama ca asa o sa ne intelegem. Am ras, am zambit, in timp ce isi reamintea de vremurile in care era gondolier. Acum avea 68 de ani si o lumina pe chip, rara la batranii de la noi.

Am decis sa o termin cu Venetia asa cum vreau eu. Pe podul dintre statia de autobuz si gara S.L, ascultand Glockenspiel si oprindu-ma sa dansez pe punctul cel mai inalt. Toti oamenii aici sunt atat de grabiti, n-am reusit sa inteleg de ce. Inainte sa incep sa dansez mai aveau putin si ma maturau in drumul lor, cand am inceput sa dau din picioare pe loc se uitau la mine ca la o ciudatenie a naturii. Si eu radeam in sinea mea.

Poate sunt nebuna, poate nu, dar piesa zice: “We are a mess, we are failures and we love it”.

Daca dai drumul la piesa inainte sa citesti, cred ca si scrisul asta e mai frumos. Efectul muzicii.

In orice caz, Venetia mea a fost frumoasa. Venetia lor… sa fie a lor.

ps: azi-maine urmeaza si cum a fost Zagrebul

Numele e ca un fruct, îl privești și ți-a plăcut.

Și ce te faci când nu?

Prin semnul egal așezat între nume=fructe, nu fac referire la substraturi deștepte, gen consistența materială vs imaterială, ori paradigme de diverse naturi. Ci pur și simplu, sunt pe lumea asta niște nume de oameni, care te impresionează, pentru că ai cunoscut tu cândva pe cineva care….
Și auzi niște litere aievea, care îți lasă o senzație. Ca o lămâie la care doar trebuie sa te gândești pentru a obține o reacție.

Stupid, am zice în primă instanță, să cataloghezi un om pe care abia l-ai zărit drept pulpă, suc sau miez. Doar pentru că acum niște ani cineva s-a gândit să îl boteze în aceeași manieră ca pe un altul, cu care ai intrat tu anterior în contact.

De exemplu, ai cunoscut un X1 care te-a fericit până peste poate, iar acum te-ai izbit de un X2 care (conform numelui-coroană pe care îl poartă) are obligația de a te ferici.
Și, după ce X1 și-a trădat funcția (poate nu ți-a zâmbit într-o dimineață, poate te-a lăsat să aștepți în ploaie), atunci X2 și toți potențialii ICȘI pe care o să îi cunoști, vor fi mai întâi de toate, raportați la etalonul primordial X1.

N-am mai zice chiar stupid într-o a doua instanță, ci uman, pe atât pe cât e de prostesc și condus de instincte umanul. Crescut în copaci, cu dorința de a culege laurii susului.
Întru susținerea teoriei numărul 2, vom apela din nou la minunata lămâie. Așa cum nu e nevoie de prezența ei fizică pentru a îți face gingiile să pulseze, nici nevoia de proximitate reală a lui X1 nu e necesară pentru a ne aminti în interlocutorul nefericit, numit simbolic X2, despre episodul din ploaie.

Ce vor cifrele astea amestecate cu literele să zică? Ei bine, să încercăm să nu ne mai supărăm când, la simpla rostire a numelui nostru, receptorul parcă își schimonosește fața de durere. Oameni suntem, trăiri conexe făptuim. Cu sau fără voia fructelor.

Consumați, rogu-vă, minim 2 kilograme de nume pe zi. Așa mai diluăm reacțiile adiacente.

run run runaway

 

Run, run, run away
Lost, lost, lost my mind
Want you to stay
Want you to be my prize

 

 

The Yeah Yeah Yeahs are an American indie rock band formed in New York City in 2000 [vocalist, pianist, guitarists  keyboardist, drummer]. They met in a local bar and shared a loft in Manhattan with future members of the band Metric.

Runaway is from their last album  It’s Blitz!, released in March 2009 named as the second best of 2009 by Spin Magazine and third best of 2009 by NME.

Istoria cititului meu si Lenka

Am fost un copil precoce, cel putin in ale mintitului. La 4 ani marturiseam cu candoare ca eu stiu citi. Luam o carte, ma asezam in fata unui om si lecturam poezia de acolo. De fapt, invatam poezia inainte si apoi eu o recitam cu cartea in fata.

Cand eram clasa a doua mama tot tinea in brate o carte. Am tras repede concluzia ca iubeste cartea mai mult decat pe mine si am zis sa indepartez inamicul. I-am smuls cartea si m-am apucat eu de citit. Mi-a luat 2 ani si n-am inteles nimic (era Patul lui Procust, de care la liceu m-am indragostit).

Intre timp, am facut cunostinta cu Calugarita. Culegerea galbena care ii supara pe toti. Mie imi placea, cel putin culoarea, asa ca parintii mei au decis sa fac intensiv matematica. La capacitate am avut 9,65 la matematica, ceea ce mie mi s-a parut un esec si o tradare, asa ca am decis s-o abandonez. Si am dat la filologie cu un handicap evident fata de colegii mei care aveau tone de carti cu cuvinte la activ, in timp ce eu eram familiara cu fraze scurte si combinatii de cifre. Am recuperat si am trecut bacul cu 10 la romana si la scris si la oral.

In ultimul an in schimb, am citit extrem de putin, beletristica, vorbind. Si cu toate astea atunci cand primesc cadouri, primesc neaparat o carte.

Cea mai recenta primita e Lenka. Si asa ajung la a doua parte a titlului. Am primit-o de la un prieten, cu dedicatie cu tot. Am intrat in ea chiar in ziua cu pricina si nu numai pentru ca este cartea scrisa de mama lui. Am citit-o pe nerasuflate si o recomand sincer.

Inghiteam pagina cu pagina, pana cand ma surprindeam zambind sau dimpotriva, cuprinsa de furie. Ma entuziasmam de vointa unei tinere fete care voia sa se faca profesoara cu orice chip. Alunecam pe prapastia sentimentelor si imi dadeam seama ca eu sunt idiot de sentimentala.

Mi-a placut cartea in primul rand pentru descrierile savuroase, pentru ca nu parea ca  citesc o carte, ci ca vad un film. Atat de in detaliu era prezentat fiecare aspect, incat faceam parte dintr-un cadru. Eu, necrescuta la tara si dusa tare rar acolo, acum vedeam cum merg lucrurile intr-un sat.

Mi-a placut cartea pentru ca nu am citit ceva ce a trecut pe langa mine, ci m-a facut sa imi dau seama cum sunt eu si cam ce imi doresc. Ca eu n-am avut niciodata probleme ori suparari, ca am crescut intr-o familie minunata in care mama ma invata poezii pentru ca eu mai apoi sa mint ca stiu sa citesc si ca toti avem nevoie sa credem in printi.

Nu e o recenzie sunt niste ganduri scrise din inima pentru care imi asum totala raspundere.

Cititi cartea daca o gasiti si daca nu o gasiti vi-o pot imprumuta eu. O sa va faca sa va simtiti intr-un fel. In ce fel, asta depinde de la caz la caz.

Acolo, atunci si Coughy

Muzica nu e despre a intelege, cum credeam eu candva, in aroganta mea, ci despre a simti. A trai acolo si atunci si a te intreba: “bai, ce fac eu cu mine?”

Asta era doar unul din gandurile care imi treceau in seara asta prin cap, ascultand Coughy.

Am inceput mai greu, asta pentru ca in mod clar si eu aveam nevoie sa fiu introdusa in ce inseamna si face Coughy. De la jumatatea concertului incolo, mi s-a parut totul altfel.

Sa simti cum zambesti involuntar si cum iti fug picioarele. Sa ii vezi cum reusesc sa se sincronizeze in toata improvizatia. Sa fie intuneric, ca sa fii tu in starea ta de tine cu tine. Sa nu stii ce-i in dreapta, ce-i in stanga, cel mult ce-i in fata, sa-i vezi pe oamenii aia care te conduc spre ei. Sau franturi din ei.

A fost mai mult decat un concert, a fost o calatorie. Nu reusesc sa gasesc rezonante in limbaj pentru tot ce a fost acolo, pentru ca nici nu le caut. N-ai cum sa traiesti ce am trait eu pe Coughy in seara asta si nici eu sa stiu cum i-ai trait tu. Trebuie sa o faci singur. Si asta e toata frumusetea.

Mergi de-i vezi!

Cand ii vezi cat sunt de sinceri si cat le place ce fac acolo, pe scena, entuziasmul pur, cum sa nu-ti placa si tie? Cum sa nu-ti doresti sa fii acolo si atunci?

De 3 ani nu mai zic incepe scoala, ci incepe PRIME!

Ce e PRIME? Denumirea oficiala zice ca  PRIME Romania este singura asociatie studenteasca de Relatii Publice si Comunicare de pe la noi de pe aici. Si da bine pozitionarea asta cu singura, mai ales ca si daca mai apar altele, apoi ne pozitionam ca prima.

E bine sa simti ca esti parte a unui grup care a inceput nisa.

Si e bine sa te intalnesti si cu colegii din Iasi, care sunt extrem de buni si de activi si mai noii colegi din Brasov.

Si e bine sa te intalnesti (de 2 ori pe an o facem noi) cu colegii PRIME si din alte tari: Spania, Italia, Portugalia, Slovenia, Germania, Croatia.

[poza cu tot departamentul de Comunicare Externa, departament al carei coordonatoare am fost aproape 2 ani si acum ma supun noii coordonatoare ]

Dar dincolo de asta, PRIME a fost primul meu contact cu Bucurestiul. A fost locul in care am trecut:

• de la timiditatea mea ascunsa in tacere la coordonarea si organizarea multor evenimente;

• de la inrosit si tremurat cand vorbesc in public la sustinerea unui discurs in fata multor persoane, la apararea propriilor idei cu argumente nascocite de ma mir si eu de unde;

• de la cunoscut fix 0 persoane care lucreaza in agentii de PR si Publicitate la iesiri la bere cu cativa dintre ei si discutat pe la evenimente cu altii;

• de la nicio idee ce inseamna literele P si R la acumularea multor informatii numai prin punere in practica;

• de la neincredere in propriu-mi eu la mult curaj, insotit mereu de bun-simt;

• de la nestiinta de a avea o slujba, la angajata Graffiti BBDO, de 2 ani deja;

• si nu in ultimul rand, de la prea putini oameni pe care i-as fi stiut in Bucuresti la multi, dar foarte multi prieteni minunati cu care am lucrat la evenimente si cu care mi-e drag sa ma intalnesc de fiecare data.

E o adevarata mandrie pentru mine sa fac parte dintr-un grup atat de mare si in care au crescut multi oameni care acum lucreaza in agentii/companii foarte cunoscute, de la care am invatat si invat permanent, care se intorc mereu cu drag la diverse traininguri si teambuildinguri si nu numai.

Si ma mai intreaba prieteni, cunoscuti, bine intentionati, ori curiosi de altfel, “Mai, am inteles, ai fost in facultate, erai studenta, te-ai dus saptamana de saptamana la sedinte. Dar acum, ca si lucrezi, nu te asezi si tu la linistea ta? Ce-ti mai trebuie sedinte?”

Merg la PRIME, pentru ca dincolo de multe altele, asta ma tine destupata si ma provoaca intalnire cu intalnire. Si imi mai place mie sa cred ca asta ma face desteapta.

si astea sunt mult prea putine cuvinte. ah, cate povesti ar fi de spus.

Totul incepe in gradina.

Tu nu mai esti tu. Eu nu mai sunt eu.

Tu esti eu si eu sunt tu.

Si in ultimul timp sunt cea mai buna varianta a ta.

Stii ca mi-ai spus odata, ca tu esti, de fapt, un om rau?

De ce n-am vazut asta? De ce n-am simtit-o cand ti-am strans mana? Si nici mai tarziu, cand mi-ai luat-o intr-a ta si m-ai dus asa pret de 2 strazi? Sau macar atunci cand cand te-am simtit aproape si privindu-ma in ochi.

Pentru ca nu esti. Pentru ca nu-mi esti.

Si mai am si prostul obicei de a te scoate din casa numai in zilele lucratoare. As fi putut sa-ti simt parfumul ore-n sir si sa ma fixez in privirea ta. Ma priveai cu ochi calzi. Am simtit asta.

S-apoi ne dezlipeam ochii doar pentru a privi povestea din jur. As fi putut jura ca vad multi soareci si o scena. Si ca noi stam pe scena si soarecii inalti cat mine (ca tu esti si mai inalt) se uitau la noi. Si era intuneric si nu greseam cu nimic. Erau atatea lumini in jur, unele de la flacari, altele de la o instalatie de Craciun. De pe scena vedeam un copac crescut perfect. Sa nu-i taiem nici macar o creanga! Sa nu credem in lucruri complicate.

Imi faci bine. Cand te vad, nu pot sa nu ma gandesc la tine. Dar sa vezi cum e cand nu te vad. Iti zic eu. Intens, dar fara sa consume. Fara sa ma consume. Stii tu treaba cu energia. Cu traitul. Da, eu traiesc altceva decat traiesti tu, dar asta pentru ca inca nu stii cum te traiesc. Trebuie sa vezi si o sa vezi. E o tampenie sa iti negi ceva ce nu cunosti.

De ce sa facem ceva murdar din asta? De ce sa facem ceva murdar din niste clipe absolute, doar pentru ca suntem oameni?

Daca celelalte lucruri sunt complicate, hai sa le tinem pe ale noastre simple. Hai sa existam doar atunci cand suntem impreuna si sa nu ne facem griji in rest. Sa ne dizolvam pur si simplu pentru ca atunci cand ne intregim sa fie absolut. Si sa nu mai conteze nimic altceva.

Ai primit scrisori la vremea ta? Ti-am zis ca sunt veche. Imi place sa stiu ca am pixul in mana. Gandurile mele nu lucreaza prea bine cu tastele. Pierd timpul certandu-se unele cu altele si ma lasa pe mine goala. Foaia, e si ea deja goala, ce rost ar avea sa ramanem amandoua nescrise? Nu te uita la mine ca sunt atat de dezordonata si haotica. Sunt primul meu draft. In fata altora o sa ma arat organizata. In fata ta sunt asa cum sunt.

O sa vezi. Si o sa-mi dai dreptate.